Ce fel de punct aș fi?

Nu-ți cere scuze pentru dinamica răspunsurilor tale. Viața aduce destule presiuni ca să mai adaugi si tu una, obligația de a te justifica pentru cine ești.

Nu judec alegerile nimănui. Ar însemna să pun sub semnul întrebării o instanță superioară, natura, destinul, divinitatea, universul, cum vrei să-i spui, care a decis ca fiecare dintre noi să existe într-o combinație unică de elemente. Psihologul umanist Carl Rogers numea acest lucru congruență: starea în care persoana pe care o arăți lumii coincide cu persoana pe care o simți în interior. Rogers susținea că maturizarea psihologică nu înseamnă să devii altcineva, ci să încetezi să te măsori după standardele impuse de alții și să accepți, treptat, ceea ce ești deja.

Știu ce înseamnă să nu fii acceptat pentru cine ești. Cel mai aspru critic al meu a fost mama, pentru care nimic din ce făceam nu era suficient. Cercetătoarea Kristin Neff, una dintre autoritățile în studiul auto-compasiunii, arată că vocea critică interiorizată din copilărie devine adesea „criticul interior” al adultului și că singurul antidot funcțional nu este contraatacul, ci blândețea față de propriile limite, aceeași blândețe pe care am oferi-o unui prieten aflat în dificultate.

De aici pornește întrebarea care contează cu adevărat: eu cine sunt? Îmi place cine sunt? Accept cine sunt? Sunt întrebările pe care Erik Erikson, în teoria sa despre dezvoltarea identității, le plasează în centrul oricărei crize existențiale sănătoase — momentele în care ne oprim din alergat și verificăm dacă imaginea despre noi înșine mai corespunde cu ceea ce simțim.

Punctul de pe perete

Dacă aș fi un punct pe un perete, ce fel de punct aș fi?

Un punct alb pe un perete alb nu există. Ca să existăm, trebuie să fim diferiți de fundal. Psihologa socială Marilynn Brewer a formalizat exact această tensiune în teoria distinctivității optime: ființa umană are nevoie simultan să aparțină unui grup și să se distingă în interiorul lui. Nu suntem construiți nici pentru conformism total, nici pentru izolare completă, identitatea se naște mereu la granița dintre asemănare și contrast.

Deci ce culoare aș avea? Ce formă? Ce contur mă face vizibil pe fundalul pe care mă aflu?

Așa începe cunoașterea de sine, nu ca proiect abstract, ci ca o serie de întrebări concrete despre ce anume te face diferit de peretele pe care te sprijini. Abraham Maslow, în lucrările sale despre auto-actualizare, observa că oamenii care ajung să-și trăiască potențialul deplin sunt tocmai cei care renunță să se ascundă în uniformitate și își asumă particularitățile, inclusiv pe cele incomode.

Pentru cine vrea să meargă mai departe pe acest fir, recomand cu căldură The Element, cartea lui Ken Robinson, care m-a fascinat prin felul simplu în care explică intersecția dintre ceea ce ești bun să faci și ceea ce te face să vibrezi cu adevărat. Robinson numește acel punct de întâlnire „elementul”, locul unde talentul natural și pasiunea personală se suprapun, și unde, spune el, majoritatea oamenilor nici măcar nu se gândesc să caute.

Poate că răspunsul la întrebarea „ce fel de punct aș fi” nu e ceva ce se descoperă dintr-o dată, ci ceva ce se conturează, culoare cu culoare, pe măsură ce ne dăm voie să fim vizibili.