Ce-mi arată testul despre cine sunt?

Cineva tocmai a aflat, la testul Myers–Briggs, că a ieșit „I...”: introvertit. Prima literă a rezultatului, I sau E, arată gradul de orientare spre interior sau spre exterior: introversiune sau extroversiune. Simplu, clar, la obiect. Doar că lucrurile sunt ceva mai nuanțate decât o literă.

Testele de personalitate sunt din ce în ce mai populare, și e ușor de înțeles de ce. Ne oferă senzația unei hărți a sinelui, tipare și descrieri în care ne recunoaștem și pe care le folosim ca să ne explicăm reacțiile, alegerile, felul în care ne raportăm la ceilalți. Întrebarea mai interesantă e alta: cât de mult spun ele despre cine suntem cu adevărat și cât de mult ar trebui să ne lăsăm definiți de rezultatul lor?

Distincția introvertit/extrovert nu a fost inventată de Myers și Briggs; ele au preluat-o din teoria psihologului elvețian Carl Gustav Jung despre tipurile psihologice și au construit pe baza ei un chestionar menit să facă acea teorie mai accesibilă publicului larg. Multă vreme, ideea implicită a fost că ești ori una, ori alta: o etichetă fixă. Psihologia contemporană a nuanțat însă tabloul. A apărut conceptul de ambivert, persoana care oscilează natural între cele două tendințe și cercetări riguroase au arătat că acest tipar de mijloc e adesea chiar avantajos: într-un studiu pe 340 de agenți de vânzări, psihologul Adam Grant a găsit o relație în formă de U inversat între extroversiune și performanță, în care nici extrovertiții, nici introvertiții puri nu au vândut cel mai mult, ci exact ambivertiții.

Adevărul e că ne manifestăm diferit în funcție de mediu. Într-o companie care te stimulează și te provoacă, e foarte probabil să pari „extrovertit”, vorbești, glumești, inițiezi discuții. Într-un mediu care te plictisește sau nu ți se potrivește, devii tăcut, retras, „introvertit”. Nu e o contradicție, e dovada că personalitatea nu funcționează în vid.

Dezbaterea persoană-situație, deschisă de psihologul Walter Mischel în 1968, a arătat tocmai asta: trăsăturile de personalitate prezic mult mai slab comportamentul concret decât se credea, iar situația joacă un rol la fel de important ca trăsătura de bază. Așa se explică de ce rezultatul unui test poate alterna în timp, nu pentru că te schimbi fundamental de la o lună la alta, ci pentru că se schimbă contextul, experiențele, starea ta interioară. Nu întâmplător, chiar consistența testului Myers–Briggs e pusă sub semnul întrebării în literatura de specialitate, unde o meta-analiză a proprietăților sale psihometrice a evidențiat limite importante ale fiabilității rezultatelor pe termen lung.

De aceea, nu este sănătos să vezi tiparul de personalitate ca pe o etichetă, ci ca pe o pârghie de clarificare, un instrument prin care te înțelegi mai bine și îți faci mai ușor alegerile.

Tiparul tău Myers–Briggs nu este o boală.

Mulți oameni citesc despre tiparele de personalitate și ajung să creadă că au o problemă, că sunt „defecți”, „stricați”, „incapabili să fie normali”. În realitate, descrierile unui test de personalitate nu sunt diagnostice de boală. Ele evidențiază calități, preferințe, moduri de a procesa informații.

Nu fugi de trăsăturile tale, nu le patologiza. Folosește-le pentru tine: gândește profund, aplică-le în profesie, folosește-le ca să înveți, iar dacă vezi lumea altfel, adu perspectiva ta acolo unde lipsește.

Testele de personalitate, de la Myers–Briggs la orice alt instrument popular, sunt utile exact atât cât ne ajută să punem întrebări mai bune despre noi înșine nu ca verdicte finale, ci ca puncte de plecare pentru o înțelegere care se rafinează, la fel ca noi, pe parcursul vieții.