Sunt de acord cu Octavian Paler?

„Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.” — Octavian Paler

Prima dată când am citit aceste cuvinte, eram foarte tânără, și am simțit doar disperare și furie. Mintea mea refuza să accepte că ceva se poate pierde definitiv, că timpul nu așteaptă, nu se întoarce, nu oferă a doua șansă exact acolo unde ai ratat-o prima.

Experiențele, la fel ca secundele, sunt ca mugurii: odată ce au ratat înflorirea, nu vor mai deveni niciodată coroană de petale. Dar frunzele tremurânde poartă suspinele copacului și lacrimile florii neînflorite, care nu mai ajunge fruct.

Mai târziu, viața de adult m-a învățat implacabilitatea clipei trecute. Orice secundă numărată este deja, iremediabil, pierdută și odată cu ea, tot potențialul de experiență pe care îl purta.

Am trecut de jumătatea vieții, cel puțin după un calcul simplu al cifrelor. Și totuși, în mine încă mocnește dorul de mângâierea mamei, de brațele ei în care să mă pierd, să mă simt ocrotită, să pot dormi fără să tresar la orice zgomot.

Tânjesc după o voce blândă care să aducă pace în inima mea, doar pentru că este acolo și mă iubește necondiționat. Și acum caut, uneori inconștient, îmbrățișarea care să-mi spele fricile în același timp cu lacrimile.

Nu vreau să spun că nu mi-am cunoscut mama. A fost prezentă toată viața mea, dar mi-a oferit alte daruri: putere, respect pentru muncă, succesul ca vocație. A excelat în multe privințe doar nu și în limbajul iubirii pe care copilăria mea îl căuta. Și-a iubit copiii după o directivă nerostită, dar simțită: „copiii trebuie iubiți doar în somn”.

I-am spus terapeutei mele că încă o caut pe MAMA. Răspunsul ei a fost scurt și a schimbat totul: acum tu trebuie să-ți fii mamă.

M-am uitat atunci la mine și am văzut o fetiță mică, eu cea de atunci, care mă privea cu ochii mari, așteptând de-o viață, cu brațele întinse, îmbrățișarea promisă. Am îmbrățișat-o strâns, cât pentru toată mângâierea neprimită, chiar dacă totul s-a petrecut doar în mintea și în sufletul meu.

„Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată” poate că e adevărat, dar doar în realitatea fizică. Există însă un alt spațiu, al sufletului, în care putem trăi ceea ce ne-am dorit, chiar dacă altfel, chiar dacă mai târziu.

Așa că, seara, când mă duc la culcare, închid ochii și îmbrățișez, cu mâinile sufletului, fetița mică cu ochii mari care am fost.

Așadar, sunt de acord cu Octavian Paler? Doar pe jumătate. Are dreptate în privința timpului fizic, clipa ratată nu se mai întoarce, iar asta e o lege pe care maturitatea o confirmă dureros. Dar cred că există o excepție pe care filozoful nu a numit-o: vindecarea interioară. Ceea ce nu am primit atunci, pot învăța să-mi ofer acum, poate nu identic, poate nu la fel de complet, dar suficient cât să nu mai rămân, pentru totdeauna, fetița cu brațele întinse în gol.